frACTalia, înființată în anul 2015, la inițiativa unui grup de scriitori și graficieni români, își propune să așeze (în) locul (în) dispersie(i)
NIMIC
nu ne este mai străin decât ceea ce ne este mai caracteristic și
nimic nu ne este mai comun decât ceea ce ne este mai străin.
Litera(tura) se află nu în carte, ci în urma prin care orice carte ca literă
SE
(în)scrie (în) limbaj.
Acolo, unde cartea își depășește condiția de obiect de divertisment, începe să se șteargă LITERATURA prin literatură. ACT(ul) de a scrie: automat, indiferent, nespecific este literatură ca orice altă literatură. Textul proliferează prin creație, niciodată prin/în ACT.
ACT-ul reia, conservă, păstrează, amintește. Ceea ce contează este contaminarea limbii stăpânului de către aceea pe care acesta pretinde a o supune și căreia i-a declarat război. ACT-ul de a lupta împotriva devine ACT-ul de a lupta cu. Schimbarea unei propoziții înseamnă schimbarea de ACT. Un ACT de identitate împotriva identității:
NU poezie = poezie
NU proză = proză
NU teatru = teatru
Mai rămâne doar semnul. Aici, (ne) inserăm
NOI
(pe) acest =
Membrii fondatori: Anca Bucur, Cristina Florentina Budar, Iulia Dondorici, Iulia Gajea, Monica Manolachi, Iulia Militaru, Felix Nicolau, Andra Rotaru, Margento (Chris Tanasescu) și Adina Uzunu.
Intrând de-a dreptul în subiect, spune-vom că, după Al. O. Teodoreanu, alias Păstorel, „fracul” lirismului ar fi sonetul; fracul, adică haina lui de gală, amintind, prin ştaif şi glanţ, armura. Fireşte, un costum ca ăsta (fie şi ca veşmânt postum) e mult mai suplu, în măsura în care-şi are (şi trebuie să-şi aibă) orice frac talia proprie. Nu-i mai puţin adevărat că şi platoşa metalică, armura, îşi are mărimea (talia) ei, în raport direct proporţional cu dimensiunile şi conformaţia articulatoriu-musculară ale insului ce o îmbracă. Citeste in continuare…
Talia fracului (în sens de tăietură, de croi, nu de mărime) depinde, însă, cât de cât, şi de un principiu coregrafic, una din multele-i vocaţii fiind dansantă (valsul, mai cu seamă, făcând pandant cu fracul), – ceea ce e incompatibil cu grelele armuri solemn-rigide, când ies, la miezul nopţii, din cavouri, supând în compania lui Théophile Gautier. Citeste in continuare…
Cât despre frac, talia (în sens, încă o dată, de design), rămâne una şi aceeaşi indiferent de ponderea şi gabaritul persoanelor ce-l poartă: pinguini, lăstuni sau dirijori. Toţi aceştia pot fi, in extremis, asimilaţi unor fractali, fiecare-n parte părând copia (fie miniaturală, fie spornică) a celuilalt, – nu a întregului, desigur, pentru că acesta „se ascunde” (în chipul unui Deus absconditus, să zicem). Cu toţii par să aibă proprietatea autosimilarităţii, fie, ea, simplă, fie recursivă, – acesteia ultime fractalii noştri (ce, după unii, sunt doar pseudofractali) datorându-le, în principiu, veşnicul du-te-vino de ordin pulsatil. Această liotă fractalică, în fine, poartă (de prin 1975) numele de mulţimea Mandelbrot. Citeste in continuare…
Pentru a străbate labirintul pe care-l presupune ea, un fir al Ariadnei e de trebuinţă: acesta este numărul complex, prin intermediul căruia e descriptibilă mulţimea amintită. Cât despre numărul complex, acest fir al Ariadnei, cum spuneam, el se urzeşte graţie numărului i, adică √ -1.
P.S. De-a lungul vremii, vor fi existat îndeajuns de multe partide radicale (ca, între altele, acela al lui Georges Clémenceau, „le Tigre”). Ei, bine, de-ar fi să mă înscriu şi eu într-un asemenea partid, aş opta pentru Partidul Radical din Minus Unu. Citeste in continuare…